Acum 4 luni si jumatate tatal meu a fost diagnosticat cu cancer de pancreas. Momentul in care am aflat mi-a dat viata peste cap. Am inceput sa traiesc intr-un iad pe care nu aveam voie sa il descriu nimanui. Nu aveam voie sa plang, nu aveam voie sa fiu speriata, nu aveam voie sa fiu nervoasa... Tot ce auzeam de la prieteni, familie si doctori era “Acum trebuie sa fii puternica!”.
Zis si facut: pe decursul intregii perioade am incercat sa ii ascund tatalui meu cat sunt de ingrozita de cele ce vor urma. Incercam sa il menajez cat mai mult desi oricat ocoleam cuvantul “cancer” in conversatii stia si el bine ce il asteapta. M-am abtinut sa plang in fata lui , desi imi venea sa urlu, m-am abtinut sa plang in fata bunicii care ma intreba intr-una ce se intampla cu fiul ei si am incercat sa imi continui viata fara sa fiu o povara prea mare pentru cei din jur... ca doar trebuia sa fiu puternica.
Urasc cancerul pentru ca m-a legat la maini si m-a facut sa mai simt mai neajutorata ca niciodata. Urasc cancerul pentru ca in ultimele luni de viata ale tatalui meu nu am fost in stare sa mai port o conversatie cu el care sa nu aibe ca subiect boala. Urasc cancerul pentru ca mi-a facut imposibil sa stau in preajma lui fara sa simt sute de cutite in piept. Urasc cancerul pentru ca mi-a transformat tatal din om in umbra. Urasc cancerul pentru ca acum cand totul e gata mie mi-au ramas intrebarile: “Oare ce puteam sa fac mai mult?”, “Oare exista un medic care ne-ar fi putut ajuta?”, “Oare chiar trebuia sa il chinui pe tata cu chimioterapie?”... Urasc cancerul pentru ca mi-a luat persoana cea mai draga de pe lume.
Acum nu mai trebuie a fiu puternica. Acum pot sa plang in liniste...
Au trecut trei saptamani de la moartea tatalui meu iar eu inca imi petrec timpul cautand informatii despre aceasta boala. Am facut blogul cu scopul de a publica informatiile care mi se par utile. Probabil sunteti destul de multi cei care aveti nevoie de ele la fel cum am avut si eu.
DECLAR RAZBOI IMPOTRIVA CANCERULUI SI CA ARMA IMI ALEG INFORMATIA
Urasc cancerul atat de mult incat vreau sa-l vad distrus.
Din trista mea experienta cu aceasta boala am tras concluzia ca inca de la cea mai mica suspiciune de existenta a unei tumori trebuia sa incep o documentatie cat mai temeinica.
Este dureros cand cineva drag se imbolnaveste. Si mai dureros este sa citesti statistici despre rata de supravietuire, evolutia bolii si efectele secundare ale tratamentului.
Eu am crezut ca mi-am facut temele destul de bine in legatura cu boala tatalui meu dar timpul mi-a demonstrat contrarul.
Nu mi se poate intampla tocmai mie:
In cazul tatalui meu boala a debutat cu un icter mecanic. Asa a inceput alergatul la medici. Dupa patru ecografii in patru cabinete diferite diagnosticul nu era sigur. Raspunsurile doctorilor au variat de la hepatita, la pietre la fiere si intr-un final un timid "s-ar putea sa fie o excrescenta". Chirurgul care a dat cel din urma diagnostic ne-a convins ca orice ar fi, tata trebuie operat cat mai repede. Am fost de acord sperand din tot sufletul sa fie doar un caz de pietre la fiere. Incepusem deja sa citesc pe internet despre tumorile pancreasului dar ma rugam ca acea "excrescenta" pomenita de chirug sa nu existe de fapt. Nu vroiam sa accept ca exista cea mai mica posibilitate ca tata sa aiba cancer asa ca am citit in continuare despre extragerea pietrelor de fiere.
4 octombrie 2010:
Am ajuns dimineata la spital, am intrat sa-l salut pe tata si sa incerc sa-l incurajez. In mai putin de 10 minute am fost scoasa afara pe motiv ca e vizita si vezi doamne madam directoarea spitalului nu suporta sa vada apartinatori la ora aceea pe coridoare. "Ce daca omul se opereaza? Cine a zis ca are nevoie de sprinjin in fata unui astfel de eveniment?" Numai bine pe cand am putut iar sa intru in cladire tata era deja in sala de operatie.
M-am asezat cuminte intr-un scaun si am inceput sa plang. In pauzele de plans mergeam afara sa fumez si sa ma uit la geamul blocului operator sperand ca totul se va termina cat mai repede si bine. N-a fost sa fie asa... dupa vreo ora jumate a iesit medicul anestezist si a inceput calvarul: "Din pacate avem o veste rea, am gasit o tumoare!".
Cand am reusit sa ma pun un pic pe picioare am luat-o de la capat cu documentatia dar de data aceasta pe subiectul care trebuia. Lasand la o parte statisticile care imi spuneau ca o sa mai am tata maxim 6 luni si pe care le citeam cat mai fugitiv incercand parca sa nu retin datele, tot ce am putut gasi ca informatie medicala a confirmat spusele chirugului. Era necesara o interventie paliativa pentru a rezolva problema icterului mecanic. M-am multumit cu aceasta explicatie si am continuat documentarea despre tratamente naturiste si tot felu de alte tratamente miraculoase care ti se vand pe internet.
In perioada urmatoare starea tatalui meu s-a agravat. Dupa trei luni de vizite la oncologie, chimioterapie, vizite la homeopat, vizite la clinica din Szeged, sucuri de sfecla rosie si zemuri minune inventate de calugaritele din Canada tata m-a rugat sa mai cerem totusi inca o parere de la alt medic. Desi stiam ca drumul pana la clinica o sa il oboseasca crunt si raspunsul va fi acelasi ca peste tot nu am putut sa-l refuz.
L-am programat la un gastroenterolog care a venit cu cele mai inalte recomandari. Eh, daca pana atunci eram oarecum impacata ca am procedat corect in privinta operatiei si a tratamentului in cateva momente am aflat ca ma inselasem amarnic. Pe langa chirurgia clasica de reconstruire a canalului coledoc (deoarece cel vechi este sugrumat de tumoare) se pare ca mai exista o procedura mai putin invaziva de a rezolva icterul mecanic si anume introducerea unui tub de plastic in canalul original printr-o simpla endoscopie. Rezultatul este acelasi tubul de plastic indeparteaza tumoarea si gata, fara taieturi, fara 7 zile de terapie intensiva, fara alte doua saptamani de internare, fara dureri........ si lista continua.
Eu acum nu pot decat sa calculez oare cate luni ar fi trait in plus daca as fi stiut de aceasta procedura de la inceput.
Informati-va oameni buni!
Niciodata nu ajunge doar o parere.
Daca nu sunteti convinsi de ceva intrebati.
Nu va multumiti cu raspunsuri care incep cu "S-ar parea ..." sau "Probabil...".
Parastasul
Au trecut deja sase saptamani... saptamani peste care am trecut incercand sa-mi aduc aminte cat mai putin cele intamplate. Poate ca nu este cel mai sanatos dar eu prefer sa reprim amintirile la care nu pot face fata. Totusi in cele ce urmeaza vreau sa imi reamintesc pentru ultima oara totul...
Cum am putut sa las sa se intample asa ceva?
Mi s-a spus ca sentimentul de vinovatie este ceva normal dar nu credeam ca va fi atata de cicalitor. Uitandu-ma la mormantul tatalui meu sambata asta, tot ce mi-a venit in minte era intrebarea "Cum am putut sa o dau in bara asa de rau?". Nu stiu ce as fi putut sa fac in plus dar cert este ca ceva nu-mi da pace, iar intrebarile nu inceteaza nici acum.
Cat timp a fost internat tata, am vazut destule prin spitale: o batranica murind la terapie intensiva singura fara nimeni la capatai, un batran care intreba disperat "Pe mine cine ma duce acasa?"... cazuri triste de oameni care in ultimele clipe nu au avut pe nimeni alaturi. Stiam de pe atunci care va fi sfarsitul si tot ce mi-am dorit a fost sa pot fi alaturi de tatal meu in ultimele clipe, n-as fi vrut niciodata sa se simta abandonat. Norocul (desi nu este cel mai fericit termen) a facut sa fie asa.
Ultimele saptamani nu au fost tocmai placute, incepusera durerile acelea groaznice despre care se vorbeste pe orice site de specialitate si despre care ne avertizeaza medicii. Oricat ar fi incercat sa-mi ascunda mi-am dat seama.
In ultima zi si-a calcat peste mandrie si a recunoscut ca ii este rau. Atunci am stiut ca totul se va termina prea repede desi speram sa il mai am alaturi inca un pic.
Egoismul castiga intr-o asemenea situatie. Stiam ca are dureri groaznice, ii auzeam geamutul care insotea fiecare respiratie dar inca ma rugam sa mai traiasca cateva zile. Am cumparat toate medicamentele la care m-am putut gandi inainte sa merg la el in acea ultima zi.
Dupamasa era inca constient iar dupa o tura de analgezice a reusit sa si adoarma, insa inspre seara situatia a luat o alta intorsatura.. durerile s-au intetit, inima incepuse sa cedeze.
Stop cardio-respirator...
Aceasta a fost explicatia celor de la ambulanta. I-am chemat de doua ori datorita unor "crize" de respiratie pe care le facea tata de cate ori incerca sa se ridice. Prima oara, pe cand au ajuns una din crize se oprise de la sine, a doua criza o oprisem eu iar la treia eu nu am mai putut face nimic iar ambulanta sosise prea tarziu. Culmea dorinta mi s-a implinit, tata a murit la mine in brate, sper doar ca mai stia ca sunt acolo si sper ca acest lucru sa-i fi dat un pic de liniste...
Cum ne purtam cu un bolnav in stadiu terminal?
Nu cred ca eu sunt cea mai indicata persoana pentru a da un raspuns la aceasta intrebare. Eu nu stiu daca am procedat bine cu tata. In nici un moment nu i-am putut spune in fata ca se apropie sfarsitul. Nu puteam sa incep o asemenea discutie cu el. Am gasit articole care incurajeaza comunicarea deschisa cu bolnavul. Ei bine eu nu am putut sa ii spun: "Stii... nu mai e mult". Mi se parea crunt sa-l pun in fata unei asemenea afirmatii desi altii m-ar putea invinui ca nu i-am dat ocazia de a-si lua ramas bun. Eu am ales in ultimele ore sa ii fiu alaturi si sa il incurajez. Ma durea cand il auzeam zicand ca sigur a doua zi ii va fi mai bine, desi eu stiam contrarul. Cuvintele sunt oricum de prisos intr-o asemenea situatie, de ce ar fi trebuit sa-i spun ceva? De ce sa-l fi speriat mai tare?
Daca am gresit in modul meu de abordare imi pare rau. Pe moment mi se parea cea mai suportabila solutie si pentru mine si pentru el.
Cel mai mult imi pare rau pentru ca am pierdut batalia... dar razboiul trebuie sa continuie!
